Merg, prima parte

Ies din casă, încui ușa cu cheia de 3 ori ca orice cetățean cu prea multă încredere în ceilalți cetățeni, încerc să deschid ușa de la intrarea în scară după care îi fut un picior că iar s-a înțepenit încuietoarea de la interfon. Singurul scop pe care-l au în univers încuietorile interfoanelor este să se strice. Cred că-s singurele chestii care funcționează mai prost decât sistemul politic.

Ies din scară și dau „’năziua” unui  Nea. Acum o să mă întrebați ce e un Nea. Un Nea e cel mai tipic personaj al locuitului la bloc. Este omu’ ăla trecut puțin de 50 de ani sau proaspăt ieșit la pensie, care știe să facă de toate. Pune faianță, instalează țevi, zugrăvește, repară dacii, iarna dă zăpada din fața blocului și toamna adună frunzele din spatele blocului. Este oarecum vital pentru locatari. Nu-i el meseriaș calificat, dar nici cârpaci. Uneori mai trage câte o dușcă, dar nu-i bețiv. Nea a fost mereu un om mediocru. Nu a fost destul de deștept încât să ajungă inginer, dar nici destul de prost încât să sape șanțuri. N-a fost niciodată zilier, dar nici n-a avut oameni în subordine. E prea prost să fie strigat cu apelativul „domn” dar nici chiar atât de prost încât să fie Dorel. Nu-i chiar atât de tânăr ca să stea cu cei de vârsta a doua, dar nici atât de bătrân încât să joace șah cu moșnegii. Fiecare scară are câte un Nea. Este un fel de distincție pe care o capătă un cetățean trecut de 50 de ani, de încredere și care știe să repare chestii. Se pune înaintea numelui și un simplu Vasile devine Nea Vasile. Iar Nea-ul ăsta e un fel de certificat de garanție că omul ăla face treabă bună și se pricepe la mai multe chestii. Îl recunoști destul de ușor, are început de chelie și poartă salopetă mai tot timpul.
Încă o regulă nescrisă ar mai fi că un Nea are obligația morală de a nu-i lăsa pe tineri să se adune la colțul blocului său și să-i întrebe unde locuiesc atunci când aceștia stau pe banca din fața scării lui, atribuție pe care o are și nevasta de Nea.

Ceva mai încolo un țigan încearcă să traverseze. Pune indecis piciorul pe zebră în timp ce se apropie o mașină și nu știe dacă are timp să treacă. Nu-i sigur nici că dacă trece, mașina va opri.  E evident că nici lu’ Dumnezeu nu-i plac țiganii. Dacă i-ar fi plăcut, nu-i făcea atât de urâți. Și da, gluma asta ar fi mers și cu teoria evoluționistă, dar nu știu nimic maro din care să fi evoluat un țigan.

Ceva mai încolo este stația de autobuz. Cu veșnicile babe cu sacoșe în mâini plantate pe trotuar. La orice oră te-ai uita spre stație, le vezi acolo. Poate să fie ploaie, ninsoare, viscol, tsunami, caniculă de 40j de grade...ele sunt tot acolo așteptând autobuzul. Babele astea așteaptă autobuzul mai mult decât și-a așteptat Hachiko stăpânul. Ar merita câte o statuie. Mereu am presupus că babele astea fac parte dintr-un program al guvernului cu fonduri europene, ca să-i facă pe tineri să meargă mai mult pe jos. Eu nu prea merg cu autobuzul, încă-mi funcționează bine picioarele, da mă mai urc așa de câteva ori pe an să văd cum e. Vara autobuzul ala devine sarcofag. Cimitir mobil. Nici nu știu dacă-i mai avantajos să-ți asumi riscul de a călca o babă pe varice și de a-i mirosi paraziții din batic ca să economisești  câteva minute de mers pe jos.

Trec pe lângă păcănele. Da, păcănelele. Locul meu preferat. Nu joc. Mi se par o prostie. Dar îmi plac ce fel de oameni intră acolo. Ați fost vreodată într-o încăpere cu păcănele, sau alte jocuri de noroc? După ce ieși, ești alt om. Pe bune. Poți să fii groaznic de trist, să fi picat bacul, să-ți eșueze un interviu, să-ți fi murit tragic familia în ziua aia. Intri acolo, stai 10 minute, și ieși alt om. Un om cu un rânjet pe față cât adânciturile dintre straturile de burtă a Oanei Roman. Pleci de acolo fericit spunându-ți „uite bă, și credeam că eu am probleme”.  Nu știu cum se face, dar probabil după ce-a fost inventat automobilul, toți birjarii din lume s-au apucat de păcănele. Îi singura explicație plauzibilă pentru cum înjură ăia aparatele și dau cu pumnii în ele de parcă ar fi neveste.

 Urmează fast-food-urile. Niciodată nu am știut de ce unde-i unul sunt mai multe. Doar nu ți se face foame imediat cum ieși de acolo, și intri alături, cum se întâmplă când te ții de crâșming și te plictisești de băut în același loc.  O lady cu colanți și pulpele cât mijlocul meu iese din Passage molfăind cu spor la o șaormă. Probabil era așa grasă din cauza stresului. Nu poate fi de la mâncat, am văzut-o desfăcând o doză de cola dietetică. Și cola dietetică nu îngrașă. Sigur e grasă din cauza stresului. Sau e prea ocupată cu cariera și formarea personală încât nu mai are timp să facă mișcare. De asta probabil și mânca de la fast-food, că se grăbea fata. Oricum, e mult mai simplu să găsești o scuză că ești grasă decât să slăbești. Și să faci în așa fel încât scuza aia să pară că e un element care nu depinde de tine, că s-a întâmplat pur și simplu, că au năvălit kilogramele peste tine iar tu ai stat neputincioasă în fața lor, rezultând carcasa de morsă actuală în care-ți târâi hoitul greoi.

Gata, m-am plictisit de scris. Partea a doua o bag peste câteva zile când îmi revine cheful de scris.

Pesa.